Text by Mihaela Varzari
Published with Revista ARTA, print version, issue 26-26, 2017
The retrospective exhibition Mountains, skulls and flowers at Tate
Modern puts into perspective the work and life of Georgia O’Keeffe (1887-1986).
Known as a pioneer of American early modernism, she was also the only female
artist close to avant-garde circles in New York exhibiting during the 1910’s at
291 Gallery run by the renowned photographer Alfred Stieglitz, her future husband. She was quick to reject her training in
academic styles derived from European models, developing instead a body of work
marked by internal necessities and personal sensations, which became central to
inventing her own idiosyncratic language.
The single flower
paintings she made from 1920s until the 1950s, monochrome and coloured which
became synonymous with her name, maximize the soft contours and intricacies of
cala lilies and oriental poppies, rescuing them from their “destiny” of pure
decorations or nature morte. The
generalized interpretation is that her flowers open up like a vulva, therefore
her femalehood is at stake, caused
O’Keeffe much anguish and disregarded such analysis as purely ideological. So
vehement was her reaction against Freudian interpretations, that in the hope of
distancing herself from such readings she incorporated realism within her
semi-abstraction style. Nevertheless, her legacy is strongly associated with
feminist American art, and not only, adding a major, much needed brick to the
history of women’s contributions to visual culture. But since no work of art is
reducible to a single “true’ meaning, or can be ahistorical, the sensual nature
of her work could be associated with her early interest in synaestesia, the theory predicated on the influence of a sense over
another sense. Her early abstractions like Grey
Lines with Black, Blue and Yellow (1923) are predicated on her desire to
paint music. Russian abstract artist Wassily Kandinsky (1866–1944) was perhaps the first to have used
the same discovery for visualizing music in his
series of paintings, titled Compositions
(1913).
 |
| Black, Blue and Yellow (1923), © George O’Keeffe Museum / Artists Rights Society (ARS), New York |
O’Keeffe
is primarily a landscape painter and the locations she found herself in hugely
influenced the subject matter. From the exhibition leaflet, we find out that
while in New York and living on the 30th floor, she turned her
attention to skyscrapers and fully embraced the city with its dynamic energy
and high hopes for the future. While still maintaining a realistic style, the
skyscrapers in her representations are somehow scaled down, their majesty is
absent and they don’t intimidate anymore. In 1929 she left New York because of
the crash in order to take up residency in the rural area of New Mexico, where
she would return for long stays until eventually taking up permanent residence.
The exhibition follows a museum type of curating, specific not only to Tate, when mounting on solo retrospective, which contextualises her time spent away from the city, through rich biographical material as in photographs, letters and memorabilia. It was there, in the dry desert where she started first collecting and then painting animal skulls and bones against the backdrop of pastel coloured landscapes, at a time when writers and painters were searching for a specifically American iconography. The last rooms at Tate are dedicated to showing archive material like studio photographs and drawings, and also her increasing interest in depicting both pre-colonial gods, like Kachica (1934). Whether maximizing flowers or scaling down skyscrapers, what becomes apparent is we how O’Keeffe’s framing devises are always in flux, allowing her work to register immediate and highly visceral responses to the diverse environments she inhabited.
**********************************
Expoziția
retrospectivă Munți, cranii și flori găzduită
de Tate Modern, pune în perspectivă creația artistică și viața Georgiei
O’Keeffe (1887 - 1986). Canonizată deja pionieră a Modernismului Timpuriu
american, a fost și singura femeie membră a avant-garde-ei din New York, ce
expunea în anii 1910 la galleria 291, sub tutela renumitul fotograf, Alfred
Stieglitz, viitorul ei soț. A respins educatia academicistă primită, bazată pe
emulația stilurilor europene, și în schimb a insistat pe o creație marcată de
necesități interioare și senzații personale, devenite esențiale dezvoltării
limbajului ei idiosincratic.
Reprezentările calelor sau macilor
orientali, monochrome sau în culori, executate între 1920 și 1950, devenite sinonime
cu numele ei, augumentează contururile delicate și complexe, salvîndu-le astfel
de la ‘destinul’ lor de decorațiuni sau nature
morte. Florile lui O’Keeffe ei se deschid precum o vulvă, este interpretarea
cea mai răspîndită, și care aduce în prim plan feminitatea ca și construcție
socială. O’Keeffe a avut însă o reacție adversă și pe parcursul carierei a încercat
să se distanțeze de analize asemanatoare, considerate pur ideologice. Atît de
vehementă a fost reacția ei împotriva interpretarilor Freud-iene, încît a
incorporat realismul în experimentele ei cu stilul abstract. Cu toate astea, moștenirea ei este puternic asociată
cu arta feministă americană dar nu numai, adăugînd astfel înca o cărămidă mult
așteptată la clădirea istoriei culturii vizuale indatorată contribuțiilor din
partea artistelor. Din moment ce nicio operă artistică nu poate fi redusă la o singură
interpretare, natura senzuală adeseori prezentă, a fost asociată cu interesul
ei în synaesthesia, teorie bazată pe
influența unui simț asupra altuia. Linii
gri cu negru, albastru și galben (1923) reprezintă sunetul în pictură. Artistul
rus Wassily Kandinsky (1866-1944) a fost încă de la început interesat de
aceeași descoperire, interpretată în seria lui de pictură Compoziții (1913).
O’Keeffe e în
primul rînd o peisajistă iar locațiile în care s-a aflat au exercitat o enormă influență.
Din broșura expoziției aflăm că în timpul șederii la New York, în timp ce
locuia la etajul 30, atenția i-a fost captivată de zgîrîie nori iar energia
dinamica a orașului cu speranțe pentru viitor au fost îmbrățișate pe delin. Chiar
dacă și-a păstrat stilul realist, zgîrîie norii din reprezentariile ei sînt cumva
reduși de la înălțimile lor terifiante, astfel încît maiestatea lor e absentă. În
1929 a părăsit New York-ul ca urmare a crizei economice pentru a locui în
partea rurală din New Mexico, o zonă uscată a Statelor Unite ale Americii, unde
se va întoarce pentru șederi lungi pîna la stabilirea rezidenței permanente.
Expoziția urmărește
un parcurs curatorial impus de instituții precum Tate, printr-o contextualizare
detaliată a perioadelor petrecute înafara orașului, cu prezentări de materiale bibliografice bogate, ce cuprind fotografii,
scrisori și memorabilia. În deșertul uscat, a început să colecționeze cranii și
oase de animale, devenite ulterior reprezentări în numeroase peisaje, într-un
moment cînd scriitorii și pictorii erau în căutarea unei iconografii americane
specifice. Ultimele camere expoziționale sînt dedicate materialelor arhivale
precum fotografii și desene dar aflăm și de atracția ei către reprezentări de
zeități pre-coloniale, precum în Kachica
(1934), posibil un răspuns la istoria Americii, marcată de colonialism extrem
de brutal și sîngeros, rezultat în decimarea triburilor indigene. Fie atrasă de
augumentarea florilor ori diminuarea zgîrîie norilor, se evidențiază
perspectivele ei de percepție mereu fluctuante, ce-i permit să genereze răspunsuri
viscerale la diversele habitaturi pe care le-a ocupat.
