Interviu cu Liliana Basarab realizat de
Mihaela Varzari
27 septembrie, 2013
Aș vrea să o prezint pe artista
Liliana Basarab mai întîi ca pe o prietenă dragă şi apoi ca
artistǎ vizualặ. Liliana Basarab locuiește momentan în București
dar și-a început cariera la Iași, la începutul anilor 2000.
Practica ei de natură conceptuală s-a dezvoltat pe parcursul
ultimilor 10 ani pentru a cuprinde diverse medii de reprezentare cum
ar fi performance, sculptură, desen, video etc. In seria de lucrari intitulată
monuments-for-concepts (2007–2010) interesul continuu pentru
realitățile sociale a determinat-o să lucreze cu noțiuni așa-zise
eterne cum ar fi 'frumusețea' sau 'adevarul'. Cu ludicitatea-i
caracteristică, aceste lucrări devin examinări publice a modului
în care modificările sociale și politice recente impactează
construirea identităților. Este acceptat că fiecare generație
își reconstruiește în mod sistematic valorile ei. Intr-o
societate care promovează individualismul dar nu și un sistem
invidual de valori, nu e de mirare că aspirațiile noastre se vor
dovedi a fi uniforme. Proiectul monuments-for-concepts al Lilianei
declanșeaza atât perspective colective cât și percepții
personale despre valorile individuale cu care operam zilnic. Dacă
autonomia începe cu examinarea sistemului valorilor moștenite,
atunci prezența unui obiect atât de grandios cum ar fi sculptura
unui câstigator, crează doar iluzia unui premiu.
***
MV: Am selectat seria de lucrări
monuments-for-concepts care face parte din proiectul 1:1, pe care
l-am curatoriat si care a fost găzduit de atelier35, București (5
septembrie-5 octombrie 2013)pentru bogata experiență umană,
înregistrată pe durata a 3 ani, între 2007 și 2010, timp în care
s-au desfășurat cele 4 rezidențe. Ce anume te-a determinat să
insiști pe aceste comunități temporare, cum le-ai numit tu într-o
discuție personală, și cum relaționezi acest interes cu anii
petrecuți ca studentă la facultatea de arte din Iași.
LB: Aș considera practica mea mai mult
ca pe o contra-reacție la sistemul de învățământ din România,
care te specializează în tehnică de studio. Cred că acum 10 ani
am decis că nu mă interesează să fiu artistă de studio și că
vroiam să fac artă cu implicații sociale, dimensiune a artei care
nu era problematizată de către profesorii mei în nici un fel. Acum
nu mă mai raportez critic la anii petrecuți la universitatea de
artă, accept acest fapt și sunt bucuroasă că am beneficiat de un
sistem de învățământ gratuit. Încerc să asimilez ce am învățat
și merg mai departe.
MV: Tocmai aici vroiam să ajung.
Pentru că sistemul de educație românesc te-a învățat doar
tehnic să fii artistă, ceea ce presupune metode clasice, cum ai
început să faci artă de interes social acum 10 ani? Ce te-a
forțat, determinat să adopti această poziție, cea pe care o ocupi
acum?
LB: Atunci nu știam termenii aceștia
dar instinctual realizasem că nu mă puteam limita la tehnici și
atâta tot. Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să faci natură
statică cu oale de lut dacă tu, ca om, nu ești înconjurat de oale
de lut. Pur și simplu, cred că fără să fi știut ce însemna
artă participatorie acum 10 ani, am ajuns la concluzia că artista
nu trebuie să fie închisă într-un studio, ea cu creația ei.
Poziția de artistă trebuie împărțită și prin aceasta mă refer
la statutul de artistă, care fie privilegiat sau nu, iarăși poate
fi impartășit cu alții și astfel se repartizează și
responsabilitatea. Artista nu mai este singura persoană care creează
și se semnează.
MV: Să sperăm că nu mai se mai ocupa
nimeni de oale de lut la Iași în felul acesta. Ai putea numi o
anume perioadă sau ceva care a cauzat ruptura între învățământul
academic clasic, pe care l-ai urmat și poziția ta de acum?
LB: Începutul, că să spun așa, a
fost performance-ul Beauty Mark, în 2001, un proiect important
pentru mine care vorbea despre vizibilitate. Persoanele participante
primeau un beauty mark/semn de frumusețe, care se lipea pe față,
ca un semn distinctiv, menit sa constientizeze prezența.
Performance-ul a fost documentat și a făcut parte din expoziția
Frontiera organizată la Baia Publică din Iași. Știam pe atunci că
vreau să fac ceva simplu. Aveam în minte un performance-ul lui Dan
Perjovski, care dădea noroc cu lumea pe stradă. Mai târziu am
aflat că a fost realizat și la Tel Aviv in timpul festivalului de
performance Blurr in 1997.
MV: Am auzit și eu de el, imi aduc
aminte ceva, când spunea have a nice day?
LB: Da. Și atunci m-am gândit cum aș
putea implica mediul fotografic pentru a lucra colaborativ. Pentru
mine, acum 12 ani aceste noțiuni erau încă confuze (încă sunt)
dar eram convinsă că doar execuția tehnică nu era suficientă. Cu
toate că o parte din lucrările mele sunt produse în studio, fie că
sunt animație, video, sculptură sau desen, majoritatea producției
mele implică participanți pentru pentru a fi realizată.
MV: Aș vrea să mă reîntorc la ceea
ce ai spus adineauri despre proiectul Beauty Mark. De era important
atunci să lucrezi cu acest concept, cel al vizibilității? Este
ceva care te preocupa și acum?
LB: Beauty Mark e un cod pentru
frumusețe, un mecanism de declanșare a vizibilității care poate
schimba modul de percepție persoanală. Este legat de ce am relatat
anterior, de dorința de a ieși din izolarea atelierului, de a te
muta în stradă, de a interacționa, de a comunica. Era important să
schimb dinamica participanților clasici implicați în lucrările de
artă și anume, executant și privitor. Participanții au fost aleși
pe criterii total aleatorii, ei reprezentând contextul de la
momentul respectiv.
MV: Analizând lucrările tale de artă
participatorie, am identificat într-un articol pe care l-am scris
anul trecut,faptul că direcția urmată de tine este una
antropologică prin prisma faptului că cercetezi anumite concepte
universale în diferite zone geografice. Intrebarea este cum ajungi
să folosești un concept sau altul?
LB: Alegerea conceptului, excepție
făcând primul proiect unde conceptele au fost alese dinainte, este
o parte foarte importantă a procesului de producție, și survine ca
urmare a identificării contextului economico-politic al unei regiuni
geografice anume. La ultimul proiect, cel din Dayton, SUA, 2010
provocarea a survenit odată cu analiza acelei regiuni și implicit
încercarea de a înțelege poziția mea de străină, de rezidentă
temporară, în relație cu acel context, și cum aș putea reflecta
asta. Alegerea participanților a fost făcută într-un mod foarte
personal și intuitive, și am avut plăcuta surprinză să aflu
ulterior, când am vorbit cu diverse alte persoane, care mi-au
confirmat că participanții chiar erau reprezentativi pentru Dayton.
Nu am avut intenția de a reprezenta toate clasele sociale, de
exemplu sau toate vârstele.
MV: Așadar tu devii prima persoană
care judecă participanții după aspectul fizic și nu ai pretenția
de a te sustrage canoanelor cu care se operează în general. Cum de
ai ajuns să folosești conceptul de acceptabilitate în Dayton?
LB: Conceptul a reflectat în mod
direct competiția acerbă promovată de SUA. Dayton, în schimb nu
mi s-a părut un oraș atât de competitiv. De exemplu, erau artiști
care lucrau foarte bine fără să ascundă secrete de meserie.
Dayton e un oraș cunoscut pentru invențiile lor, și anume Frații
Wright, cei care au inventat avionul, sunt de acolo. Mi s-a părut că
acolo se trăiește cu impresia că poți să fii și mai puțin bun
pentru că e tot foarte bine. Dacă e să mă refer la un alt
concept, cel al normalității, el devine important mai ales
prin prisma faptului că este un termen des folosit cu precădere de
mass media.
MV: Dorința pentru acest titlu de
supremație dă naștere unor păreri conflictuale. Sunt specialiști
români care spun că Aurel Vlaicu e primul aviator care a pilotat
propriul avion în lume. Ce bine însă că nu ne ocupăm de
adevăruri științifice pentru că am fi avut o problemă acum. Dar
să ne întoarcem la ale noastre când spui undeva că idea sau
conceputul de normalitate deținea un interest deosebit pentru tine.
Unde a fost realizat proiectul?
LB: În Rahova, București.
Normalitatea acceptată de unii poate fi complet diferită de
normalitatea altcuiva. În același timp reprezintă și starea de
normalitate la care România tinde să ajungă, dealtfel o expresie
des folosită. În perioada în care lucram la acest proiect, avea
loc Gay Parade în București și în acel timp au apărut postere pe
stradă cu Familia Normala, reprezentând mama, tata și copilul, o
încadrare foarte restrictivă a ceea ce poate însemna familie.
MV: Celula societății care trebuie să
se reproducă.
LB: Da. Și nu este permisă nicio
deviație de la 'normal'. Prin folosirea conceptului, am încercat să
deschid discuții despre ce înseamnă normalitate.
MV: Discuția asta despre valori impuse
sau formate cultural și care se schimbă cu fiecare deceniu, face
trecerea către întrebarea următoarea pregătită de mine. Mă
refer tot la monuments-for-concepts, care documentează trecerea de
la comunism la capitalism. Care e rolul jucat de țările fost
comuniste din Europa în defăimarea capitalismului? Și când fac
această distincție mă refer la bogata experiență, care ne
singularizează. Aș vrea aici să introduc exemplul Sanjei Iveković,
artistă din fosta Yugoslavie, a cărei artă feministă este
îmbogățită sau are în plus interesul față de realitățile
sociale. Cum crezi că artiștii din est 'profită' de această
experiență, și cum se reflectă asta în discursul tău artistic.
Nu vreau să mă fixez pe diferențele dintre artiștii din est și
vest.
LB: Cred că am dificultăți în a
înțelege întrebarea ta, de aceea răspunsul meu vine cu o
întrebare: ce ar putea urma după capitalism? Înțeleg pozitionarea
critică față de discursul politic actual dar lucrurile nu sunt
atât de simple. Lozinci ca ‘jos capitalismul’ sunt prea
simpliste și nu știu ce ar putea să ne pregătească pentru ce ar
veni după. Discursul meu artistic nu este strict unul politic și nu
mă identific cu zona asta de cercetare sau activism.Dacă arta mea
poate fi interpretată ca marcând trecerea de la communism la
capitalism, nu am nimic împotrivă. Nu știu… Ți se pare?
MV: Întrebarea mea încerca să
dezvăluie cum te raportezi la trecutul României,și dacă deține
vreo relevanță în practica ta.
LB: Cred că de fapt
da, este important dacă e să ne gândim la trecerea de la o
societata bazată pe colectiv la una care promovează valorile
individuale. Încerc să proiectez în practica mea această rupere
abruptă de valori și implicațiile ei.
MV: Cele 4
rezidențe s-au soldat cu busturile câștigătorilor expuse în
spațiul public. Care este importanța acestui
gest?
LB: Pentru
mine este importantă subminarea modului în care, în mod
tradițional, sculpturile publice sunt destinate unor personalități.
În cazul lucrărilor mele este un alt parcurs de producere a
sculpturii dar finalitatea, la prima vedere este aceeași, e o
sculptură clasică, un bust.
MV: Interestul tău în revedincarea
spațiului public se apropie de practica altor artiști din România,
din a cărei generație, după părerea mea, faci parte și anume,
Anca Benera, plus duo-ul artistic Mona Vatamanu și Florin Tudor.
LB: Mă
bucur că spui asta pentru că apreciez foarte mult practica lor.
MV: Tu aduci în spațiul public
interesul tău în reprezentare, ceea ce conferă practicii tale o
notă personală atât de valoroasă pentru tine. Cum te raportezi la
acest interes în reprezentare?
LB: Interesul meu este se manifestă
prin reprezentarea anumitor concepte în diferite forme, cum ar fi
frumusețe în formatul de carte poștală. În acest gen de lucrări
focusul nu cade pe ceea ce reprezint dar pe modalitățile folosite,
plus mecanismele întrebuințate pentru negocierea fiecărei lucrări
în parte, într-un cuvânt demersul parcurs pentru a ajunge la
reprezentarea finală. Fiecare concept e important prin prisma
faptului că reflectă contextual dar în egala măsură este și
modul prin care se ajunge la partea finală. Dacă aș fi realizat
’Normality’ în Statele Unite rezultatul ar fi fost total
diferit. Lucrările mele sunt despre reprezentare dar mai ales despre
modul în care fiecare concept este diferit ‘implementat’,
fiecare pas ducând la o ‘îngustare’, care pregătește
rezultatul final.
MV:Vorbim așadar de o reprezentare
mediată prin negocierea cu participanții, ceea ce mi se pare un
element destul de puternic în aceste lucrări. Reprezentarea este
atacată nu frontal ci printr-un detur, unde participanții devin
co-autori dar și avatari, ceea ce le suspendă identitatea,
oferindu-le în felul acesta un instrument de detașare față de
propria persoana. Cum s-a schimbat practica artei participatorii
incepând cu 2000, de când activezi pe scena artei?
LB: Cred că arta participatorie a
început să fie trendy și sexy (și spun asta în sens
derogatoriu). Pot spune că e chiar cerută de curatorii anumitor
instituții iar asta duce către o concentrare din nou pe mediu
(tehnică) și nu neapărat pe concept, un lucru relativ periculos aș
putea spune.
***
Liliana
Basarab interviewed by Mihaela Varzari,the 27th of
September, 2013
Translated from Romanian to English by Mihaela Varzari
***
I would like to introduce Liliana Basarab,
who is a very dear friend and artist. Liliana Basarab is currently based in Bucharest, but began her career in Iași, at the beginning of 2000. Her
conceptual practice has been developing over the last 10 years and she uses a
variety of media including performance, sculpture, drawing, video etc.
In her series of works, titled
monuments-for-concepts (2007–2010) Liliana’s ongoing interest in social realities has led her
work with so called eternal notions as beauty and truth. With her characteristic
playfulness, these works become public examinations into how the recent
socio-political changes affect the way we view ourselves.
It is certain that every age systematically
reconstructs its own value system. In a society
promoting individualism and not an individual belief system, it is no wonder that
our aspirations and dreams turn out to be the same. Liliana’s
monuments-for-concepts trigger the collective perspective as well as the
individual account on values we operate with on a daily basis. If autonomy
begins with the challenge of an inherited set of values, then having such a
grandiose object, as a sculpture of the winner can only create the illusion
of achievement.
***
MV:The series
of works monuments-for-concepts was chosen to be part of the project 1:1,
hosted by atelier35 in Bucharest during 5 Sep – 5 Oct 2013 based on its rich
human experience, registered throughout the 4 residencies, which took place
over a period of 3 years, between 2007 and 2010. What drove you to work with
such persistence? Were you involved with these, so called, temporary
communities, as you referred to in a personal conversation.And also how do
you relate this type of practice to the time spent as an art student in Iași.
LB: I would
consider my practice more of a counter reaction to the Romanian education
system, which focuses on studio technique specializations. I think that it
was 10 years ago, when I decided that I had no interest in being a studio
artist and wanted to make socially engaged art and deal withissue which had
not even been mentioned by my teachers at the university. I have stopped now
looking back in anger at my art university years and accept the past, being
glad that I could benefit from a free education. I am trying to assimilate
what I have learnt and move on.
MV: This is what I wanted to point out. Having
established that the Romanian educational system taught you traditional
artistic crafting, how did you get involved in social art 10 years ago? What
forced you, inspired you to adopt your current position?
LB: I wasn’t
aware of this terminology at the time but instinctively I realized that
technicality wasn’t enough.I never understood why we were required to paint
still life with clay pots, when in my life I was t surrounded by clay pots? Without
knowing 10 years ago what participatory art was, I have simply reached the
conclusion that the artist shouldn’t be behind closed doors in a studio,
alone with her creation. The artist’s position needsto be shared, actually
the status of the artist, whether it is considered privileged or not, also
needs to be shared and with it implicitly the responsibility. The artist is
not the only person who creates and signs anymore.
MV: Let’s hope
that no one in Iași deals with clay pots in that way. Could
you mention a specific moment in time which caused the shift between the
classic academic education and the position you are occupying now?
LB: No. At
the beginning, as to say, there was the performance of Beauty Mark in 2001, workwhich became very important to me and dealt
with visibility. The participants were asked to stick a beauty mark on their faces,
as a sign of distinction meant to make one aware of their presence. I took
photos before the opening, which were then exhibited in a group show at the
Public Bath in Iași. I knew then that I wanted to do something simple. I had
seen a performance by the artist Dan Perjovschi, when he was shaking hands
with the people passing in the street. Later on I had found out that it took
place in Tel Aviv, in 1997 during the Performance Festival Blurr.
MV: I
remember that, when he was saying Have a nice day.
LB: Yes. I started thinking about how I could use the
photographic medium in the work with thecommunity. 12 years ago,these
notions, were still confusing (still are) but I was convinced that technique
based execution wasn’t sufficient. Even though a part of my works is being
produced in the studio by employing animation, video, sculpture and drawing,
the majority ofmy workbody requires participants in order to be realised.
MV: I would like to go back to what
you just said about the Beauty Mark project. Why was it important to work
with the concept of visibility? Is it still on your mind?
LB: Beauty Mark is a code of beauty,
a mechanism which unleashes different ways of personal perception. It is in
relation to what I have just mentioned, the wish to counteract the isolation
imposed by the studio, to go out in the street, to interact, to communicate.
It was important to change the classical dynamic between audience and
practitioner. The participants were chosenrandomly, more precisely it
happened they were passing by, they represented the context at that moment in
time.
MV: Having looked carefully at your
projects involvingparticipants, I have identified in an article I wrote 2
years ago, that you employ an anthropological mode of inquiry, based on the
fact that you are investigating universal concepts, such as normality in
various geographical areas. The question is what determines how you use this
or that concept.
LB: The choice of the concept, apart
from the first project, whenthe concepts were selected beforehand, is a very
important part within the production process and it emerges as the result of
identifying the economic and political context of a given geographical area. With
respect to the last project, the one I did in Dayton, US in 2010, the
challenge has arisen while analysing that region and implicitly my effort to
understand my own position as an outsider and how I could express it. The
participants’ selection was made in a very personalised and intuitive way and
I was pleasantly surprised to find when speaking to the locals, that the
participants were actually representative for Dayton. It wasn’t my intention
to represent all the social classes, for example or ages.
MV: Therefore you become the first
person to judge the participants by their physical aspect and you accept
being subjected to the visual canons in use at large. How did you end up
using the concept of acceptability in Dayton?
LB: The concept reflected directly the
tight competition promoted in the US. Dayton, on the other hand, didn’t seem
that competitive. For example, there were good artists who weren’t afraid to
share the secrets of their ‘jobs’. Dayton is a city known for its inventions,
the Wright Brothers are from there and they invented the airplane. It seems
that in Dayton one can live under the impression that one can be lesser and
it is still fine. Making reference to another concept now, the one of
normality, it is becoming important based on itsextensive media usage.
MV: The eagerness for supreme
titles gives rise to different opinions. There are Romanian specialists who
say that Aurel Vlaicu was the first man who flew the first ever built
airplane in the world. How lucky we are not to have to establish scientific
truths, as we would have been in difficulty now. Let’s go back to the moment
when say the idea or the concept of normality held a big interest for you.
Where did it happen?
LB: In Rahova, Bucharest, the
normality accepted by some can be completely different from somebody else’s
normality. At the same time it also represents the status of normality Romania
aspires to reach, an expression often used. While working on this project,
Gay Parade was taking place in Bucharest and during the same period there
some street posters featuring 'the normal family', mother, father and
the baby, a restrictive framing of a the notion of a family.
MV:The societal cell which needs
reproducing itself.
LB: Yes. No deviation from the normal
is permitted. By employing this concept I tried to open discussion about what
normality could mean.
MV: This topic on culturally
imposed or informed values, which also change with every decade, marks the
transition to the next question I prepared for you. I am referring again to
monuments-for-concepts which documents the transition from communism to
capitalism. What role do you attribute to the countries from the east part of
Europe, within the defamation of capitalism? And when I make this distinction
I am referring to our rich experience which particularizes us. I would like
to introduce the example of Sanja Iveković, an artist from ex-Yugoslavia,
whose feminist art is enriched or is distinct because of its social
interests. How do the artists from the Eastern part of Europe profit from this
experience and how is it reflected in your artistic discourse? It is not my
intention to make a fixation out of the differences between eastern and
western artists.
LB: I don’t think I understand your
question very well, therefore my reply comes with another question: what
could come after capitalism? I understand the critical positioning vis-à-vis
the current political discourse but things are not as simple. Signs like “No
More Capitalism” are too simplistic and I don’t know what could prepare us
for what would come afterwards. My artistic practice is not strictly
political and I don’t identify myself with this area of research or activism.
If my art can be interpreted as marking the transition between communism and capitalism
then I have nothing against it. I don’t know. Do you think so?
MV: My question was directed at revealing
your relationship to Romania’s past and whether it becomes relevant to you as
an artist.
LB: I think that it is important if
we take into account the transition from a collective based society to an
individual values promoting one. I try in my practice to project this abrupt
rupture of values and its implications.
MV: The four residencies finalized
with the winners’ sculptures exhibited in the public space. What is the importance
of this gesture?
LB: For me it is important to
subvert the way in which, traditionally public sculptures featuring hero like
figures, occupied the public space. In my work I follow a different
production process but the result, at firstis the same, a classical sculpture,
a bust.
MV: Your interest in reclaiming
the public space seems close to the practice of other artists from Romania.
Thegeneration you are part, to mention just a few, namely Anca Benera and the
artistic duo Mona Vatamanu and Florin Tudor.
LB: I am glad you are saying this
because I appreciate their practices a lot.
MV: You bring in the public space,
your interest in representation, which offers your practice a personal note
so valuable to you. How do you understand your relationship to
representation?
LB: My interest is manifested
through representing certain concepts in different formats, as it happened in
the case of the beauty concept being represented through cards. This type of
work does not focus on what I represent but on the methodology I use, plus
the mechanisms employed for negotiating each work individually, namely the
process developed to reach the final representation. Each concept becomes
important as it represents the context and it is as important as the process
used to reach the final stage. If I were to have realised “Normality” in the
United States, the result would have been very different. My works talk about
representation but more importantly about how each concept is differently
‘implemented’ and each stage involves a narrow down of the project, leading
towards the final result.
MV: We are therefore referring to
a representation mediated through the negotiation with the participants,
which becomes quite a strong element within these works. Representation is
attacked frontally but laterally, ushered by the participants becoming
co-authors and avatars at the same time, which suspends their identities in
order to offer them an instrument of reflection. How do you see the
participatory art being changed since 2000, when you started acting on the
artistic scene?
LB: I think that participatory art
starts being trendy and sexy (and I mean it in a derogative way). I can say
that it started being requested by some of the curators of institutions and
this put an emphasis on the medium (technique) again and not on the concept,
a relatively damaging aspect, I could say.
***
Acest interviu face parte din catalogul on-line 1:1, parte integrantă a expoziției cu
același nume, curatoriat de Mihaela Varzari și găzduită de atelier35, București.
|
|