Wednesday, 19 July 2017

Exhibition review: Georgia O’Keeffe, Tate Modern (6 Jul – 30 Oct 2016), curated by Tanja Narson

Text by Mihaela Varzari
Published with Revista ARTA,  print version, issue 26-26, 2017


The retrospective exhibition Mountains, skulls and flowers at Tate Modern puts into perspective the work and life of Georgia O’Keeffe (1887-1986). Known as a pioneer of American early modernism, she was also the only female artist close to avant-garde circles in New York exhibiting during the 1910’s at 291 Gallery run by the renowned photographer Alfred Stieglitz, her future husband. She was quick to reject her training in academic styles derived from European models, developing instead a body of work marked by internal necessities and personal sensations, which became central to inventing her own idiosyncratic language.

The single flower paintings she made from 1920s until the 1950s, monochrome and coloured which became synonymous with her name, maximize the soft contours and intricacies of cala lilies and oriental poppies, rescuing them from their “destiny” of pure decorations or nature morte. The generalized interpretation is that her flowers open up like a vulva, therefore her femalehood is at stake, caused O’Keeffe much anguish and disregarded such analysis as purely ideological. So vehement was her reaction against Freudian interpretations, that in the hope of distancing herself from such readings she incorporated realism within her semi-abstraction style. Nevertheless, her legacy is strongly associated with feminist American art, and not only, adding a major, much needed brick to the history of women’s contributions to visual culture. But since no work of art is reducible to a single “true’ meaning, or can be ahistorical, the sensual nature of her work could be associated with her early interest in synaestesia, the theory predicated on the influence of a sense over another sense. Her early abstractions like Grey Lines with Black, Blue and Yellow (1923) are predicated on her desire to paint music. Russian abstract artist Wassily Kandinsky (1866–1944) was perhaps the first to have used the same discovery for visualizing music in his series of paintings, titled Compositions (1913).

Black, Blue and Yellow (1923), © George O’Keeffe Museum / Artists Rights Society (ARS), New York

O’Keeffe is primarily a landscape painter and the locations she found herself in hugely influenced the subject matter. From the exhibition leaflet, we find out that while in New York and living on the 30th floor, she turned her attention to skyscrapers and fully embraced the city with its dynamic energy and high hopes for the future. While still maintaining a realistic style, the skyscrapers in her representations are somehow scaled down, their majesty is absent and they don’t intimidate anymore. In 1929 she left New York because of the crash in order to take up residency in the rural area of New Mexico, where she would return for long stays until eventually taking up permanent residence.

The exhibition follows a museum type of curating, specific not only to Tate, when mounting on solo retrospective, which contextualises her time spent away from the city, through rich biographical material as in photographs, letters and memorabilia. It was there, in the dry desert where she started first collecting and then painting animal skulls and bones against the backdrop of pastel coloured landscapes, at a time when writers and painters were searching for a specifically American iconography. The last rooms at Tate are dedicated to showing archive material like studio photographs and drawings, and also her increasing interest in depicting both pre-colonial gods, like Kachica (1934). Whether maximizing flowers or scaling down skyscrapers, what becomes apparent is we how O’Keeffe’s framing devises are always in flux, allowing her work to register immediate and highly visceral responses to the diverse environments she inhabited.

 **********************************


Expoziția retrospectivă Munți, cranii și flori găzduită de Tate Modern, pune în perspectivă creația artistică și viața Georgiei O’Keeffe (1887 - 1986). Canonizată deja pionieră a Modernismului Timpuriu american, a fost și singura femeie membră a avant-garde-ei din New York, ce expunea în anii 1910 la galleria 291, sub tutela renumitul fotograf, Alfred Stieglitz, viitorul ei soț. A respins educatia academicistă primită, bazată pe emulația stilurilor europene, și în schimb a insistat pe o creație marcată de necesități interioare și senzații personale, devenite esențiale dezvoltării limbajului ei idiosincratic.



Reprezentările calelor sau macilor orientali, monochrome sau în culori, executate între 1920 și 1950, devenite sinonime cu numele ei, augumentează contururile delicate și complexe, salvîndu-le astfel de la ‘destinul’ lor de decorațiuni sau nature morte. Florile lui O’Keeffe ei se deschid precum o vulvă, este interpretarea cea mai răspîndită, și care aduce în prim plan feminitatea ca și construcție socială. O’Keeffe a avut însă o reacție adversă și pe parcursul carierei a încercat să se distanțeze de analize asemanatoare, considerate pur ideologice. Atît de vehementă a fost reacția ei împotriva interpretarilor Freud-iene, încît a incorporat realismul în experimentele ei cu stilul abstract. Cu toate astea, moștenirea ei este puternic asociată cu arta feministă americană dar nu numai, adăugînd astfel înca o cărămidă mult așteptată la clădirea istoriei culturii vizuale indatorată contribuțiilor din partea artistelor. Din moment ce nicio operă artistică nu poate fi redusă la o singură interpretare, natura senzuală adeseori prezentă, a fost asociată cu interesul ei în synaesthesia, teorie bazată pe influența unui simț asupra altuia. Linii gri cu negru, albastru și galben (1923) reprezintă sunetul în pictură. Artistul rus Wassily Kandinsky (1866-1944) a fost încă de la început interesat de aceeași descoperire, interpretată în seria lui de pictură Compoziții (1913).  



O’Keeffe e în primul rînd o peisajistă iar locațiile în care s-a aflat au exercitat o enormă influență. Din broșura expoziției aflăm că în timpul șederii la New York, în timp ce locuia la etajul 30, atenția i-a fost captivată de zgîrîie nori iar energia dinamica a orașului cu speranțe pentru viitor au fost îmbrățișate pe delin. Chiar dacă și-a păstrat stilul realist, zgîrîie norii din reprezentariile ei sînt cumva reduși de la înălțimile lor terifiante, astfel încît maiestatea lor e absentă. În 1929 a părăsit New York-ul ca urmare a crizei economice pentru a locui în partea rurală din New Mexico, o zonă uscată a Statelor Unite ale Americii, unde se va întoarce pentru șederi lungi pîna la stabilirea rezidenței permanente.


Expoziția urmărește un parcurs curatorial impus de instituții precum Tate, printr-o contextualizare detaliată a perioadelor petrecute înafara orașului, cu prezentări de  materiale bibliografice bogate, ce cuprind fotografii, scrisori și memorabilia. În deșertul uscat, a început să colecționeze cranii și oase de animale, devenite ulterior reprezentări în numeroase peisaje, într-un moment cînd scriitorii și pictorii erau în căutarea unei iconografii americane specifice. Ultimele camere expoziționale sînt dedicate materialelor arhivale precum fotografii și desene dar aflăm și de atracția ei către reprezentări de zeități pre-coloniale, precum în Kachica (1934), posibil un răspuns la istoria Americii, marcată de colonialism extrem de brutal și sîngeros, rezultat în decimarea triburilor indigene. Fie atrasă de augumentarea florilor ori diminuarea zgîrîie norilor, se evidențiază perspectivele ei de percepție mereu fluctuante, ce-i permit să genereze răspunsuri viscerale la diversele habitaturi pe care le-a ocupat.
 

No comments:

Post a Comment